Sfinții Ierarhi, Mitropoliți ai Țării Românești

  • Sfântul Iachint de Vicina (28 Octombrie)

     Ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi păstor al Bisericii lui Hristos din Dobrogea şi Ţara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod, este arhiepiscopul Iachint.

     El a păstorit doar câţiva ani la Vicina, iar în anul 1359 şi-a mutat scaunul la Curtea de Argeş, la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, care dorea să aibă un sediu mitropolitan în ţara sa. Mitropolitul Iachint devine astfel păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea şi Ţara Românească. El sfinţea biserici, hirotonea preoţi, împărţea binecuvântare poporului atât de credincios al „vlahilor" şi era sfetnic apropiat al marelui domn. 

     Astfel, Eparhia Vicina dispare şi ia fiinţă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de „Mitropolia Ungrovlahiei", dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, condusă pe atunci de patriarhul Calist I. 

     Ca păstor şi părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, mitropolitul Iachint a avut grijă să hirotonească preoţi pentru toate satele, să zidească biserici la oraşe şi sate, să întemeieze noi aşezări mănăstireşti şi să ţină în strânsă legătură duhovnicească Biserica Ţării Româneşti cu Patriarhia de Constantinopol. Iar ca „exarh al plaiurilor", mitropolitul Iachint purta grijă şi de credincioşii ortodocşi din părţile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari. 

     Acest ierarh, ajutat de domnul ţării, Vladislav I (1364-1377), a încurajat şi susţinut mult monahismul românesc, al cărui început se urcă până în secolul al IV-lea, prin centrul monahal pustnicesc din Munţii Buzăului. El a adus în ţară pe Sfântul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos, pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroşi călugări „vlahi" la Mănăstirea Cutlumuş-Athos, unde au ajuns călugări vestiţi. Iar în ţară a organizat mai multe mănăstiri la Tismana, Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi din Vale, Tânganu, Cotmeana şi altele. După o păstorire atât de rodnică, s-a săvârşit cu pace în anul 1372. 

     Sursa: Patericul Românesc - Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria 2005, p. 82 - 83, Mitropolitul Iachint de Vicina.

 

  • Sfântul Martir Antim Ivireanul (27 septembrie)

     Sfântul Antim s-a născut în Iviria (de unde și numele de Ivireanul) - Georgia de astăzi - în 1650. A fost însă, de tânăr, luat în robie de către turci și dus la Constantinopol. Fiind ulterior eliberat, a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; tot acolo s-a călugărit sub numele Antim, iar mai târziu a fost hirotonit ieromonah.

 În 1689 a fost adus de către voievodul Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care au fost imprimate nenumărate cărți de cult, dar și laice.

 În anul 1696 a devenit egumen al Mănăstirii Snagov, unde a mutat și tipografia domnească. Acolo a tipărit 15 cărți: 7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română și una greco-arabă (Liturghierul greco-arab, în 1701, prima carte din lume tipărită cu caractere arabe).

 Între 1701 și 1705 și-a reluat activitatea tipografică la București, unde a tipărit alte 15 cărți.

 

 Stema Mitropolitului Antim

 

Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea. În afară de activitatea sa de ierarh, nu a pregetat să continue imprimarea cărților bisericești: astfel, la tipografia de la Mănăstirea Govora, sub îndrumarea sa, au fost tipărite alte 9 cărți (3 românești, 3 slavo-române și 3 grecești).

 La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei (Ţara Românească), fiind instalat în scaunul mitropolitan de la București pe 22 februarie al aceluiași an. Printre alte activități, în această calitate, înființează, ca și la Râmnicu Vâlcea, o tipografie la Târgoviște, unde a tipărit un număr de 18 cărți (11 românești, 5 grecești, una slavo-română și una slavo-româno-greacă), între care se remarcă cele românești.

 Trebuie subliniat rolul lui Antim Ivireanul în propășirea culturii române. Pe lângă activitatea sa de ierarh al Bisericii din Ţara Românească, el a fost tipograf, redactor, editor și creator de limbaj bisericesc în limba română.

Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși sau sub îndrumarea sa, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături de diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.
A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi.

 Pe lângă lucrările tipărite, de la Sf. Antim Ivireanul au rămas și câteva manuscrise:

 

  • Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor..., cu 22 file de text, la care se adaugă 503 portrete în medalion cu personaje biblice, datând din 1709.
  • Tot în manuscris a rămas și opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale).

 Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o vastă cultură teologică, ci și una laică, întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din filozofii antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așează pe Antim Ivireanul, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile.

 Sf. Antim Ivireanul este și ctitorul mănăstirii cu hramul "Duminica Tuturor Sfinților" din București – numită azi Mănăstirea Antim - pe care a ridicat-o între anii 1713 - 1715 și pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, această mânăstire fiind unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din țara noastră.

      Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii și ale poporului român, din pricina atitudinii sale antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot al Ţării Românești), a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea "Sf. Ecaterina" de la Muntele Sinai. Pe drumul spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci din escortă, iar trupul său a fost aruncat în râul Marița, în apropiere de Adrianopol.

 

 

  • Sfântul Grigorie Dascălu (22 iunie)

     S-a născut în Bucureşti, în anul 1765, „din părinţi pământeni şi de bun neam“. Ştim că părinţii i-au susţinut educaţia atât în ştiinţele clasice, cât şi în cele duhovniceşti. Sfântul Grigorie a dovedit o inteligenţă ieşită din comun, reuşind să se înscrie la cursurile Colegiului „Sfântul Sava“. Aici a studiat limbile clasice: latina şi greaca, precum şi teologie, gramatică şi alte ştiinţe. Una dintre pildele vieţii lui spune că era cel mai bun dintre cei 75 de elevi înscrişi în acel moment la „Sfântul Sava“. De mic a preferat compania cărţilor, în locul jocurilor obişnuite cu care îşi petreceau timpul ceilalţi şcolari. Considera pierderea de vreme un păcat, deoarece timpul pe care nu îl dai muncii se transformă într-un început de trândăvie.

În timpul studiilor sale la Colegiul „Sfântul Sava“, Sfântul Grigorie i-a cunoscut pe monahii Dorotei şi Gherontie, ucenici ai Sfântului Paisie de la Neamţ. Aceştia fuseseră trimişi la studii în Bucureşti de povăţuitorul lor duhovnicesc, pentru a învăţa limba greacă şi a începe traducerile din Sfinţii Părinţi. Sfântul Grigorie a simţit că trebuie să plece împreună cu ei şi, după terminarea studiilor, în anul 1790 a venit la Mănăstirea Neamţ. Aici „s-a dat spre ucenicie la preafericitul părinte Paisie Velicikovski şi din mâinile lui a primit şi chipul îngeresc şi cu a lui părintească alegere s-a hirotonit şi ierodiacon, schimbându-i-se numele în Grigorie şi alegându-şi ca stareţ şi părinte duhovnicesc pe Gherontie“ (Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p.129). Bogăţia duhovnicească a stareţului Paisie de la Neamţ nu consta doar în catehezele sau sfaturile individuale, ci şi în tâlcuirea textelor patristice. Prin urmare, fiind un bun cunoscător de limbă greacă, Sfântul Grigorie a fost îndemnat să traducă diverse opere ale Sfinţilor Părinţi.

În 1796, mitropolitul Dositei Filitti al Ungrovlahiei a cerut în mod expres doi traducători pricepuţi de la Mănăstirea Neamţ. Gherontie şi Grigorie au fost aleşi pentru această misiune. Veniţi în Capitală, au oferit spre tipărire, în 1799, lucrarea "Carte folositoare de suflet", iar în 1801 - "Chiriacodromionul" lui Nichifor Teotochis, care cuprinde tâlcuirea tuturor pericopelor evanghelice ale duminicilor de peste an. În scurtă vreme, faima lor s-a răspândit şi în Mitropolia Moldovei. Mitropolitul Veniamin Costachi i-a îndemnat să traducă Taina credinţei noastre cei pravoslavnici, tipărită în 1803, şi Tâlcuirea la Evanghelii a Sfântului Teofilact al Bulgariei, publicată în 1805. În 1806 a apărut şi traducerea Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin, o carte esenţială a teologiei. Începând cu 1807, tipografia Mitropoliei Moldovei se mută la Neamţ ca urmare a izbucnirii conflictului ruso-turc. Aici vor apărea Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie. Tot aici vor vedea lumina tiparului, după 1814, Apologia Sfântului Dimitrie al Rostovului, Tâlcuirea pe scurt a antifoanelor celor opt glasuri a Sfântului Calist Xanthopol şi Adunare pe scurt a dumnezeeştilor dogme ale credinţei, lucrare aparţinând lui Atanasie din Paros.

În 1812, Sfântul Grigorie pleacă împreună cu Gherontie la Sfântul Munte, pentru „a se închina sfintelor mănăstiri celor de acolo şi să întâlnească cu părinţii cei cuvioşi pentru folosul sufletului“. Poveţele duhovniceşti s-au dovedit foarte utile, dar, din nefericire, pe drumul de întoarcere în apropiere de oraşul Plovdiv din Bulgaria, au fost atacaţi de hoţi. Puţinele lor bunuri au fost prădate, iar Gherontie a murit din cauza bătăii crunte care le-a fost administrată. Sfântul Grigorie l-a îngropat împreună cu un alt călugăr la Mănăstirea Anarghiri, aflată în zonă. După şapte ani se va întoarce pentru a-i lua osemintele, pe care le va îngropa la Mănăstirea Neamţ. După o perioadă petrecută la Neamţ, Sfântul Grigorie se va retrage la Căldăruşani, în obştea formată de Sfântul Gheorghe de la Cernica. Aici va rămâne timp de cinci ani, între 1818 şi 1823, până la alegerea sa ca mitropolit al Ungrovlahiei. Va continua să traducă, oferind prima tălmăcire în limba română a Tratatului despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur, tradus sub numele de Şase cuvinte pentru preoţie. În 1821 va traduce şi Cuvânt pentru preoţie al Sfântului Grigorie Teologul. La Căldăruşani trăia „ca un filosof ocupat cu ştiinţa, fără a accepta să primească nici o demnitate bisericească“ (Mitropolit Serafim Joantă, Isihasmul - tradiţie şi cultură românească, p. 176). Va fi, însă, silit să accepte, începând cu 1823, demnitatea de mitropolit.

În anul 1822, este ales, după o lungă perioadă de timp, un domnitor pământean în Ţara Românească: Grigore Ghica. Cum mitropolitul Dionisie Lupu refuza să se întorcă la slujirea sa, domnitorul a hotărât să aleagă un altul. Au fost propuse trei nume: Grigorie arhimandritul, Teoclit ieromonahul şi Grigorie ierodiaconul. Domnitorul dorea ca viitorul mitropolit să fie român şi să aibă ştiinţă de carte, prin urmare a fost ales ierodiaconul Grigorie. Era pentru prima dată când mitropolitul nu era ales dintre episcopii de la Buzău sau Râmnic. 

Era o perioadă grea pentru Mitropolia Ungrovlahiei. Părintele Ion Vicovan precizează: „episcopiile erau văduvite sau păstorite de oameni nu tocmai vrednici; ţara se afla într-o situaţie destul de grea datorită războiului ruso-turc şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu; Mitropolia avea datorii mari lăsate de predecesorii săi; mănăstirile se aflau sub cârmuirea egumenilor greci; ierarhii greci de peste Dunăre hirotoneau mai mulţi preoţi decât era necesar; dările pe care trebuiau să le plătească se înmulţiseră mult“ (p.131).

Noul mitropolit s-a dovedit foarte hotărât în deciziile sale, echilibrat, plin de înţelepciune. Cu mult tact a încercat să găsească o soluţie convenabilă în problema ocupării scaunelor episcopale vacante. Nu a impus pe nimeni, ci a consultat întotdeauna membrii eparhiei respective, pentru a face cea mai bună alegere. Nu era preocupat decât de creşterea duhovnicească a oamenilor, pentru care îşi dorea păstori pricepuţi. Totodată, a reuşit să interzică ierarhilor greci de peste Dunăre hirotonirea preoţilor în afara eparhiei lor. Divergenţele au fost depăşite în momentul în care Sfântul Grigorie s-a adresat direct patriarhului ecumenic. Şcolile au fost înzestrate cu cărţi, iar profesorii cei mai buni au fost aduşi să predea. Mitropolitul Grigorie cunoştea faptul că progresul cultural şi cel duhovnicesc nu se exclud, ci se completează reciproc. A ajutat numeroşi elevi săraci şi a încercat să construiască seminarii teologice. Mai presus de toate, a pus ordine în viaţa monahală, încercând să instaureze regulile Sfinţilor Părinţi în mănăstirile române. 

După izbucnirea unui nou conflict ruso-turc în 1828, Sfântul Grigorie este nevoit să ia calea exilului. Începând cu 1829, îl regăsim la Chişinău, străduindu-se să îşi recapete scaunul mitropolitan. În 1831 i se cere demisia, la care Sfântul Grigorie a răspuns demn: „Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi când îmi va ieşi sufletul, atunci voi lăsa eparhia, pentru că acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor“ (Patericul românesc, p. 353). De-abia pe 22 august 1833 va putea reveni pe scaunul său, dar nu va mai păstori decât un an, trecând la cele veşnice pe 22 iunie 1834. A fost înmormântat stând în scaun, într-un mormânt boltit, în apropiere de Catedrala mitropolitană din Bucureşti. Peste şapte ani, osemintele i-au fost mutate la Căldăruşani. Un testament literar pe scurt găsim în prefaţa traducerii lucrării Împărţirea grâului, de Sfântul Ioan Hrisostom. „Numai atâta voiesc să trăiesc, cât să ajutorez pravoslaviei şi neamului şi fraţilor ca să poată cu înleznire, prin învăţăturile sfinţilor să dobândească bunătăţile cele veşnice“ (Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p.134). 

Sfântul Grigorie Dascălu nu a fost doar un traducător al operelor Sfinţilor Părinţi, ci şi un om duhovnicesc, care a ascultat sfaturile acestora. „Pe fiii săi duhovniceşti îi învăţa, zicând: Cât avem vreme, să lucrăm cele bune. Să vieţuim după cum zice Apostolul, cu înfrânare, cu dreptate şi cu bună-credinţă. Că după ce ne vom duce de aici, nici un cuvânt de îndreptare nu ne va fi nouă către Cel ce ne va lua seama. Precum nici cârmaciului, după ce se va îneca corabia, nici doctorului, după ce va muri bolnavul. Apoi adăuga: Ce vom face dar, va zice cineva? Să chemăm doctori iscusiţi şi care nu mint, pe Sfinţii Părinţi. Şi auzind sfaturile lor, să ne plecăm lor şi primind plasturii lor, să le punem la rănile noastre. Mai ales că şi reţetele se dau în limba noastră şi în dar. Iar despre cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care însuşi le-a tradus şi le-a tipărit, spunea: Cât este de dulce vorba sfântului şi cât folos poate să pricinuiască cititorilor, singuri cei ce le vor citi vor mărturisi. Că eu nu îndrăznesc a zice ceva, ca să nu micşorez cu gângăvia mea fiinţa lor sau a dulceţii sau a folosului. Iar dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos în surghiun, ajutând El, cu rugăciunile Sfântului, voi mai scrie.“ (Patericul românesc, p. 354)

Sfântul Grigorie Dascălu a fost trecut în rândul sfinţilor pe 21 mai 2006, fixându-i-se ca zi de serbare ziua de 22 iunie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat această hotărâre în sesiunea de lucru din octombrie 2005, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Astfel, a fost recunoscută activitatea pastorală, culturală şi duhovnicească a unuia dintre cei mai importanţi ierarhi români.

Cu prilejul proclamării canonizării, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, IPS Grigorie, arhiepiscop de Thyateira şi Marea Britanie, a transmis mesajul de îndemn al Preafericitului Patriarh Bartolomeu I, către credincioşii ortodocşi români: „Vă îndemnăm, iubiţi fraţi, să arătaţi zel întru credinţa în Dumnezeu şi dreaptă cinstire către Sfântul Grigorie, mitropolitul Ţării Româneşti, care, de acum înainte, va fi un neclintit mijlocitor pentru noi în faţa tronului Mielului lui Dumnezeu. Să fiţi încredinţaţi că el se va ruga în permanenţă pentru pacea întregii lumi şi pentru propăşirea şi neclintita statornicie a bisericilor lui Dumnezeu, pentru buna întocmire a văzduhului şi pentru iertarea păcatelor noastre, precum şi pentru întărirea duhovnicească a binecredinciosului popor din România, a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe şi a lumii întregi“. 

Moaştele Sfântului Grigorie Dascălu se găsesc în prezent la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi a petrecut cinci ani, între 1818 şi 1823. De aici a plecat pentru a ocupa scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei. Aflându-se în trecere la mănăstire, când încă se mai afla în surghiunul său nedrept, Sfântul Grigorie Dascălu a cerut ca tipărirea de carte să nu fie întreruptă. „Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, să mă silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, aşa şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu Dumnezeu să se zică, şi aici, în Sfânta Mănăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, mă voi sili ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui Dumnezeu şi folosul fraţilor“ (Patericul românesc, p. 354).

Necazurile nu l-au oprit să încredinţeze tiparului, în 1833, două lucrări ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Împărţirea de grâu şi Puţul de aur. La Căldăruşani, Sfântul Grigorie a petrecut o importantă perioadă din viaţa sa. Cu toate că nu a îndeplinit o funcţie administrativă importantă în cadrul mănăstirii, i-a oferit ceea ce avea mai de preţ: moaştele şi traducerile sale. Prin aceste daruri, dar şi prin moştenirea Sfântului Gheorghe de la Cernica, Mănăstirea Căldăruşani rămâne una dintre cele mai importante aşezăminte monahale româneşti.